Heritage of Timișoara

Elisabetin

Casa Mühle şi familia Mühle

Mereu am simțit că în viață obiectele cele mai frumoase și cele mai sincere au cea mai mare forță și se comportă cel mai bine în timp. Iar asta pentru că ele emană o anumită energie care ne atrage involuntar și ne face să gravităm în jurul lor. Chiar și atunci când ele sunt șubrede, firave sau lăsate în paragină din diverse motive, ele rămân la fel de puternice, pentru că reprezintă mult mai mult decât imaginea obiectului propriu-zis. Reprezintă o sumedenie de povești, simboluri și un bagaj de sentimente, toate la un loc, compunând acea energie față de care ne simțim atrași.

Iar dintre acele obiecte frumoase care se află într-o anumită stare de degradare, se întâmplă, ca de cele mai multe ori, cele mai rănite dintre ele, să ascundă și cele mai frumoase și cele mai compleșitoare povești. De fapt, când ne uităm la astfel de obiecte sau suntem atrași de ele, noi suntem atrași de alți oameni despre care știm prea puține lucruri, dar devenim dornici să-i descoperim și poate în felul acesta, să reușim, să descoperim și ceva nou despre noi înșine.

Așa am ajuns să nutresc o curiozitate pentru Casa Mühle. Pe vremea când eram proaspăt venit în Timișoara și proaspăt ajuns student, am avut ocazia să locuiesc un timp, în apropierea Casei Mühle. Deci, treceam deseori pe lângă ea și de fiecare dată o priveam și o studiam, întrebându-mă oare care ar fi povestea ei și oare ce îi rezervă viitorul. Mi se părea un fenomen straniu, faptul că o asemenea bijuterie era neglijată. Mi se părea ciudat că, deși obiectul era atât de clar pronunțat și avea mult de oferit, nu i se oferea ocazia să existe în adevăratul sens al cuvântului și să facă parte din contextul în care se afla. Era parcă ruptă de realitate.

Pe atunci mă gândeam că sigur există un plan în spate, sigur existau deja oameni care și-au propus să o pună în valoare așa cum se cuvine. Doar că orice plan bine pus la punct, necesită mult timp și multă dăruire. Așa că nu mă grăbeam să judec situația în care se afla casa, pentru că voiam să cred că era vorba despre un lucru complex, dar pentru care, mai mult ca sigur, va urma o rezolvare potrivită. Asta era prin anii 2009-2010.

După un timp, m-am documentat și am aflat despre familia Mühle și despre faptul că această bijuterie era chiar casa lor. Am aflat despre activitățile lui Wilhelm Mühle și Arpad Mühle, fiul său. Am aflat despre plantațiile, serele și grădinile de trandafiri ale lui Wilhelm Mühle, care conțineau peste 1500 de specii. Despre faptul că florile produse aici în Timișoara ajungeau să fie distribuite prin Europa, și mai târziu, la familiile regale din Europa. Am aflat că Timișoara a obținut titlul de „Oraș al Rozelor” tocmai datorită lui Wilhelm Mühle.

Când am început să realizez primele schițe pentru Casa Mühle pentru cei de la Heritage of Timișoara, mă confruntam cu problema următoare: Cum să surprind esența casei cel mai bine? Aleg să o ilustrez cum era înainte și în felul acesta ignor starea actuală în care se află, dar în schimb, am o atitudine mai optimistă? Sau aleg să o ilustrez așa degradată cum e ea la ora actuală și las magia deoparte de data asta?

Într-un final, am ales să improvizez și să ilustrez Casa Mühle dintr-o altă dimensiune, unde ea se află tot într-o stare de degradare avansată, doar că în versiunea asta, s-a săturat să mai aștepte și alege să reînflorească de una singură. Alege să își acopere rănile cu vegetație ca o soluție spontană, alege să își înverzească și să-și redecoreze fațadele de una singură, iar în locul unui acoperiș, se înalță un trandafir imens pentru a o proteja de intemperii. Astfel, ni se prezintă o Casa Mühle ca un organism viu, care se află într-un proces de regenerare. O regenerare care a fost declanșată tocmai din cauza acelei energii despre care am vorbit la început. O regenerare care provine din acele calități ale frumuseții și sincerității. O regenerare care nu ar fi fost niciodată posibilă dacă nu ar fi fost alimentată cu toate poveștile, amintirile și realizările familiei Mühle.

Momentan, casa este susținută și ținută în viață de niște structuri de lemn, ca o soluție provizorie. În ilustrație ea este susținută chiar de Wilhelm și Josephine Mühle, iar în centrul ilustrației, stând pe terasa din fața casei, îl vedem pe copilul lor, Arpad Mühle. Dar îl vedem reprezentat altfel. În locul chipului său, apare o stea Suferar, o stea deosebită care se aseamănă formal cu coroana unei flori compusă din opt petale. Arpad apare dezumanizat și atemporal în ilustrație, apare ca un personaj simbol. Un simbol al sincerității și frumuseții arhitecturale al casei care este etern. Pe micuțul Arpad îl vom găsi mereu acolo, pe terasă, jucându-se cu florile, ținând casa la un loc și așteptând un răspuns din partea noastră.