Am intrat în curtea casei de lângă sinagoga din Fabric, căutând-o pe doamna despre care ştiam că are grijă de edificiu. Doamna Steliana D. locuiește aici de 15 ani, dar nu ştie ce povești să ne spună. „Aici nu a intrat nimeni. Absolut nimeni. Ei, ce au ținut slujba, au ținut aici, în sinagoga asta mică (n.r. în clădirea doar cu parter din curtea sinagogii), dar de acu’ un an și ceva de zile, n-au mai venit (n.r. membrii comunității evreiești). Nu mai vin aici.”
Mai demult a lucrat la sinagogă. „Am fost femeie de serviciu aici, dar acum nu mai pot. Au mai murit din ei (n.r. membrii comunității evreiești), au rămas foarte puțini și țin acolo, la Comunitate. Acolo (n.r. în sinagogă) nu ai ce să vezi. Nu poți să intri că oricum e închisă.” Sinagoga a mai fost deschisă de câteva ori de copiii din cartier. „Au trântit pe jos și au scris fel de fel de mizerii pe pereți”, motiv pentru care acum e închisă complet publicului. „Au intrat în interior, au bătut cuie la uși. Acum nici nu mai pot să mai intru și nici nu mai am cheie. Aici, în spate, mai era loc, de intrai pe undeva, dar acum nu mai pe unde.”
Casa în care locuiește a fost, mai demult, un cămin de bătrâni, aparținând comunității evreiești din Fabric. „Aici, la Sinagoga asta mică, veneau și țineau slujbă sâmbăta. Și mai veneau în cursul săptămânii, în primii ani; veneau 13 persoane, țineau și dimineața o rugăciune, și seara. A fost foarte greu pentru mine atunci. După aia, au rărit-o. Au venit numai sâmbăta. Că ei trebuie să fie ori cinci, ori șapte, ori nouă, că altfel, nu se ține (n.r. slujba).”
Doamna D. s-a mutat în Timișoara din Caracal. Când a venit, „n-am mai prins eu brutăria, numai magazine. Magazine de carne, alimentare și aprozare. De când au scos aprozarul de la linia de tramvai, nu știu unde l-au mutat. În rest, am totul în jur aici.” Starea de sănătate nu îi permite să se plimbe prea mult prin cartier. Își amintește, însă, că atunci când a venit în Fabric „era parcul ăsta foarte frumos. Acum nu mai e." Ne-a spus și că era discotecă lângă sinagogă. „Era o muzică turbată. Numai toba aia care se auzea, geamurile făceau așa… Or închis-o.”
Ne uitam înspre sinagogă încercând să ne imaginăm cum era demult, când încă era folosită, când încă se putea intra înăuntru. „Dacă aveam cheie, vă băgam aici (n.r. în clădirea cu parter din curtea sinagogii) să vedeți. Aici nu e pictură, nu e absolut nimic, doar băncuțe. Acolo, nici atât. Acolo mâncau prăjitură. În schimb, acolo erau trei rânduri de băncuțe. Acolo e sala de rugăciune, unde veneau seara și dimineața. Și dincolo, numai sâmbăta. Veneau dimineața la 9 și la 11 jumătate se termina. Aduceau vinerea apă, suc și prăjitură.”
I-am mulțumit doamnei D. pentru timp şi poveşti. Am plecat cu câteva prune proaspăt culese și cu gândul la o nouă zi de vineri, în care se vor aduce din nou apă, suc și prăjituri la sinagogă.
Credit foto: Flavius Neamciuc/ Asociaţia Prin Banat (2015)