Casa Generalatului cetății Timișoara, anterior Casa Comandantului Cetății, este una dintre cele mai vechi clădiri baroce din Timișoara și printre primele construite de noua administrație habsburgică, după eliberarea Banatului în 1718. Construită în piața principală atât a orașului medieval, cât și a celui otoman, noul imobil al Generalatului a asigurat continuitatea importanței pieței devenite Paradenplatz, care a fost nucleul civil și militar al orașului, iar clădirea Generalatului, adevăratul creier al cetății.
Imobilul apare pentru prima dată pe hărțile de epocă în 1724, având în mod remarcabil aceeași planimetrie până în ziua de astăzi. El a fost situat pe vechiul canal otoman de aprovizionare cu apă potabilă a orașului, canal care separa curtea interioară a Generalatului de grajdurile și grădina din spate, curgând apoi de-a lungul străzii Alba Iulia, până când a fost casetat în anii 1750-1760.
Aspectul său din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea ne este cunoscut dintr-o planșă de arhivă, în care imobilul cu etaj și mansardă ni se dezvăluie ca un adevărat complex militar și administrativ, dotat la parter cu locuințe pentru servitori, ospătari și ordonanțe, bucătării, cuptoare, spălătorie, precum și remize pentru trăsurile Generalatului și vizitatorilor. Corpul cu regim parter din partea din spate, conectat de curtea interioară printr-un pod peste canal, adăpostea grajdurile și spațiile de cazare pentru grăjdari și ordonanțe venite recent în oraș.
Plastica fațadelor este foarte simplă și sobră pentru epoca sa, reflectând funcțiunea militară, acestea fiind subîmpărțite de lezene simple și duble, barocul făcându-și simțită prezența prin ancadramentele cu „urechi” și volute ale ferestrelor, prin cornișă, colțurile rotunjite ale imobilului, dar în special prin ornamentația în altorelief a timpanului frontonului central, în care apărea o panoplie cu arme, steaguri și armuri ce încadrau vulturul bicefal imperial.
Etajul Generalatului era spațiul central al clădirii, acel piano nobile specific arhitecturii baroce, unde o antecameră generoasă deschidea accesul spre saloane și spații de lucru comode, încălzite de sobe în stil baroc, precum și spre spațiul securizat pentru depozitarea documentelor, în aripa de nord a imobilului. În plus, oficialitățile militare ale vremii se puteau bucura de priveliștea asupra orașului de pe cele două terase de la etaj, una dintre ele conducând pe un pod spre coborârea în grădina comandantului. Cum era adesea practica vremii, mansarda era amenajată pentru cazarea servitorilor și familiilor acestora, precum și pentru depozitare.
După asediul din 1849, imobilul și-a pierdut acoperișul de tip baroc, cu mansardă, iar fațada principală este simplificată în spiritul clasicizant al secolului al XIX-lea, moment când dispar majoritatea ancadramentelor cu urechi, iar fațada principală primește un balcon susținut pe console de piatră, montat deasupra accesului.
A fost refațadizat integral, fiind modificat și acoperișul, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, însă, în ciuda tuturor acestor modificări, încă păstrează șapte ancadramente originale baroce pe strada Alba Iulia, dintre care unul conservat integral.
