Monumentul din Piața Libertății, cunoscut astăzi atât ca Monumentul Sfintei Maria, cât și ca Monumentul Sfântului Ioan Nepomuk, este una dintre cele mai importante opere de sculptură barocă de for public din Timișoara. Ridicarea sa este legată de epidemia de ciumă din 1738–1739, care a marcat profund orașul. În acest context, ansamblul poate fi înțeles și ca o veritabilă coloană a ciumei, un monument votiv ridicat ca gest de recunoștință pentru încetarea epidemiei și ca expresie a devoțiunii catolice în Banatul habsburgic.
Inițiativa realizării sale este asociată congregației dedicate Sfântului Ioan Nepomuk, foarte activă în viața religioasă și publică a Timișoarei. Comandat în jurul anului 1753 și executat la Viena, monumentul a fost sculptat de meșterii E. Wasserburger și F. Blim, în strânsă legătură stilistică cu cercul lui Raphael Donner, căruia unii specialiști îi atribuie schițele.
Ansamblul a fost adus la Timișoara pe apă și amplasat în Piața Libertății în 1756. Monumentul este conceput într-o compoziție barocă amplă, desfășurată vertical în trei registre. Soclul include trei scene în relief din viața și martiriul Sfântului Ioan Nepomuk: spovedania reginei, confruntarea cu regele Wenceslas și aruncarea sa de pe Podul Carol din Praga.
Deasupra acestora apar sfinții antipestilențiali Sebastian, Rochus și Carlo Borromeo, invocați în epocă drept protectori împotriva ciumei și a suferinței. La baza coloanei este reprezentat Sfântul Ioan Nepomuk, în veșminte episcopale, într-o formulă solemnă și dinamică, specifică barocului central-european. Întreaga compoziție este încununată de figura Fecioarei Maria în ipostaza Imaculata, purtând cununa de stele și ținând în mână crinul, simbol al purității. Reprezentată deasupra globului și călcând peste șarpe, Maria apare aici nu doar ca imagine a purității, ci și ca semn al protecției și al victoriei – un mesaj care, în contextul Banatului secolului al XVIII-lea, poate fi legat atât de depășirea epidemiei, cât și de reintegrarea provinciei în spațiul creștin și habsburgic după perioada otomană.
Prin iconografie și amplasare, monumentul depășește rolul strict devoțional și funcționează și ca instrument vizual de afirmare a catolicismului și a noii ordini imperiale. În acest sens, el reflectă circulația modelelor artistice din Europa Centrală și integrarea Timișoarei într-un spațiu cultural mai larg, dominat de limbajul barocului vienez.
În 1852, a fost demontat pentru a face loc Coloanei Fidelității și mutat în zona Porții Transilvaniei, în fața cazărmii. După aproape un secol, în jurul anilor 1969–1970, respectiv 1971 potrivit altor surse, monumentul a revenit în Piața Libertății, pe amplasamentul său inițial. Ansamblul a fost grav avariat în timpul Revoluției din decembrie 1989 și restaurat ulterior, în anii 1992–1993, precum și din nou în 2015. Astăzi, monumentul rămâne unul dintre cele mai valoroase repere ale Timișoarei baroce.