De la construirea primului imobil pe noul teren și până la închiderea perimetrală a spațiului urban cunoscut astăzi drept Piața Victoriei au trecut mai mult de 50 de ani. Astfel, dacă în 1910 începea construcția Palatului Lloyd, piața este definitivată abia în anii ‘60 prin ridicarea celor două imobile de locuit cu 8 etaje în colțul sud-estic.
Cele două blocuri amplasate la numerele 5, respectiv 7, sunt opera arhitectului Aurel Sârbu. Acesta s-a născut în anul 1932 în comuna Agadici din județul Caraș-Severin și a studiat arhitectura atât la Timișoara, cât și la București, în cadrul Institutului de Arhitectură „Ion Mincu”, unde a obținut diploma de arhitect. Prima parte a carierei profesionale și-a petrecut-o în cadrul Institutului de Proiectări D.S.A.P.C., devenit ulterior IPROTIM, perioadă în care ocupă și funcția de asistent în cadrul Secției de Arhitectură a Institutului Politehnic din Timișoara. A realizat numeroase proiecte complexe în marile orașe ale țării precum Timișoara, București, Reșița, Băile Herculane sau Târgu Mureș.
Pentru proiectarea celor două blocuri din Piața Victoriei, arhitectul Aurel Sârbu preia elemente de gabarit, volumetrie și amprentă la sol de la clădirile învecinate, reușind, în ciuda diferențelor majore de estetică, o raportare subtilă la contextul pieței. Primul procedeu pe care îl remarcăm în acest sens îl reprezintă amprenta la sol a imobilului de la numărul 7, care preia de la Palatul Széchenyi dispunerea celor trei fațade dinspre piață, ce deschid spre sud zona urbană a pieței. Un alt procedeu îl reprezintă reinterpretarea registrelor orizontale ale clădirilor istorice, care pot fi simplificate în formula parter comercial-fațadă-acoperiș. Prin retragerea din planul fațadelor a ultimelor două etaje, arhitectul echivalează volumul șarpantelor istorice ale clădirilor învecinate. De altfel, studiind îndeaproape relația volumetrică dintre imobilul de la numărul 5 și Palatul Camerei de Comerț și Industrie, observăm atât preluarea liniei cornișei clădirii istorice, care definește cota zonei retrase, cât și preluarea cotei de început a acoperișului istoric, care marchează înălțimea toată a celor două etaje retrase ale blocului. În final, remarcăm alternanța „zonelor pline” cu „zonele goale” sub forma unor logii, procedeu morfologic inspirat din clădirile vecine, unde aceleași jocuri de retragere din linia fațadei cu logii sau bovindouri creau fațade dinamice.
Din păcate, multe dintre logiile celor două blocuri realizate în anii ‘60 au fost închise, pierzându-se astfel atât calitatea arhitecturală a imobilelor, cât și relaționarea cu țesutul istoric înconjurător. Astăzi, aspectul general al celor două imobile este dezolant, atât la nivelul parterului comercial, care nu prezintă o tratare unitară, cât și la etajele superioare, unde închiderea logiilor, înlocuirea tâmplăriilor, modificările inoportune sau montarea atât pe fațade, cât și pe acoperiș, a multor elemente neadecvate au anulat valoarea unui exemplu excelent de arhitectură specifică anilor ‘60.