În iulie 1899, este eliberat un aviz de construire casă cu un etaj pe numele Emilia Reiter. Aceasta este ridicată pe actuala stradă Anton Seiller (Anton Sailer, de fapt - denumirea Anton Seiller este greșită în nomenclatorul străzilor din Timișoara, din păcate), alături de Vila Eduard (Ede) Reiter și Casa Ludmilla Lechner, toate cele trei imobile având gard comun, element care poate fi observat și astăzi și care confirmă atribuirea celor trei construcții arhitectului.
Mult mai impozantă și mai monumentală decât Vila Eduard (Ede) Reiter de alături, Vila Emilia Reiter prezintă de asemenea un turn octogonal, amplasat de această dată pe latura posterioară a clădirii. Afișând o plastică a fațadei extrem de elaborată în care sunt utilizate decorații de factură clasică, clădirea cu un etaj amintește prin silueta sa de vilele renascentiste din Italia.
În 1899, arhitectul Eduard (Ede) Reiter este contractat de către Fabrica de Pălării a Ungariei de Sud S.A. să realizeze proiectului viitoarei întreprinderi, care avea să fie finalizat în 1900, peste drum de cele trei vile de pe strada Anton Seiller, zona transformându-se astfel într-o rezervație arhitecturală care poartă semnătura arhitectului timișorean.
În cartea de adrese din anul 1906, arhitectul Eduard (Ede) Reiter este listat ca proprietar și locuind în acest imobil. Rămâne o temă de cercetare viitoare, relația care a existat între Eduard și Emilia Reiter, precum și între Eduard și Ludmilla Lechner.
După moartea lui Eduard (Ede) Reiter în 1908, casa este vândută lui Kornel Tunner, maestru pietrar și producător de pietre funerare, care și este listat ca proprietar în cartea de adrese de Timișoara din 1910. În perioada interbelică, în această casă a funcționat Consulatul Paraguay, consul la acea vreme fiind Ing. Mákri Alexandru.
