Împrejurările actuale, cauzate pe fondul pandemiei de coronavirus ne obligă la acțiuni de distanțare socială, de redefinire a metodologiei proiectului Heritage of Timișoara, precum și de adaptare generalizată la nivelul Asociației Prin Banat. Momentul, ocazie de introspecție și repaus, coincide temporar cu sosirea primăverii, însă antitetic la nivelul abordării obișnuite a clipei.
Prin multitudinea de informații pătrund și cele privitoare la climă, la pauza forțată a cotidianului care aduce un moment binemeritat de respiro planetei, prilej care facilitează o reintegrare a naturii în scena urbană.
Așadar, profităm de timpul liber nesolicitat pentru a relata povestea Omului Verde, un mascaron în directă legătură atât cu tema relației dintre natură și om, cât și a primăverii, și pe care-l regăsim frecvent și pe fațadele clădirilor din Timișoara.
I. Prolog. Despre Omul Verde
Simbol frecvent folosit în Antichitate, atât în culturile europene cât și în cele orientale, motivul Omului Verde reprezintă relaționarea și interdependența omului cu natura. Asociat cu renașterea naturii, implicit și cu venirea primăverii, Omul Verde este și un simbol al regenerării și al fertilității.
Prin valabilitatea sa arhetipală, motivul transcende lumea antică fiind preluat ca motiv decorativ și în cultul creștin, probabil pe filiera cultului dionisiac. Dacă în perioada medievală era folosit cu precădere în decorarea arhitecturii ecleziastice, odată cu Renașterea italiană, motivul Omului Verde începe să fie folosit tot mai des și în artele civile. Utilizarea sa capătă amploare în secolele al XVI-lea și al XVII-lea în special în spațiul anglo-saxon, beneficiind și de substraturile culturale ale cultului celtic.
În spațiul germanic, datorită expresivității sale plastice mascaronul este preluat la nivel formal - fără substraturile simbolice, fiind integrat în plastica stilului Baroc, filieră prin care ajunge și în Timișoara.
Omul Verde aproape că dispare complet în perioada neoclasică și eclectică, însă, ca reacție la Revoluția Industrială și a depărtării sociale a omului de natură, atât în a doua parte a secolului al XIX-lea, dar mai ales odată cu noua artă a anilor 1900*, motivul reapare în repertoriul arhitecților. Stilul anilor 1900 propune noi căutări stilistice și renunțarea la limbajul clasic. Parte a acestor căutări se întorc spre perioada medievală, parte recurg la inspirația din motivele naturii, ambele direcții ajungând însă la motivul Omului Verde.
Efectele noii mișcări influențează și orașul Timișoara, moment care coincide temporar cu o perioadă de avânt constructiv prilejuită pe de o parte de prosperitatea economică pe care o cunoaște orașul la finele secolului XIX și începutul celui următor (în special datorită sectorului industrial), iar pe de altă parte datorită spațiului construibil nou disponibil în urma defortificăriillor vechii cetăți. Astfel, orașul se va mobila cu un fond numeros de clădiri proiectate în noul stil, curentele Secession și Art Nouveau, multe dintre acestea integrând în plastica fațadelor și motivul Omului Verde.
II. Primele apariții ale Omului Verde în Timișoara
Nu cunoaștem cu exactitate momentul apariției Omului Verde ca element decorativ în scenografia urbană a orașului, însă se păstrează două portaluri de secol XVIII în cadrul cărora regăsim mascaronul studiat.
Cea mai veche reprezentare a motivului Omului Verde păstrată până astăzi se regăsește în portalul de piatră de pe fațada laterală al Palatului Vechii Prefecturi (Palatul Baroc, actualul Muzeu de artă), element din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, datare probabilă în intervalul 1734-1750. Inițial parte a Oficiului Minier, clădirea va suferi numeroase transformări și adaptări până a ajunge la forma de astăzi, portalul cu mascaron fiind integrat în noile configurații.
În acest prim caz avem de-a face cu o reprezentare “germinată” a motivului, gura mascaronului fiind locul de generare a vrejurilor și a frunzelor care decorează simetric spațiul lintoului în întregime. Decorația prezintă caracteristicile arhetipale ale motivului, atât vrejurile izvorâte din gură, cât și o transfigurare vegetală a sa, fruntea și gâtul prezentând forme vegetale.
Al doilea caz păstrat din secolul al XVIIII-lea îl regăsim pe portalul Episcopiei Romano-Catolice, unde întâlnim un caz reținut al motivului, în ipostaza “înfrunzită”. Amplasat în bolțarul cheii de boltă al arcului portalului, mascaronul prezintă subtile transfigurări vegetale, la nivelul obrajilor și al frunții. Este elocventă însă coroana de frunze, cât și ghirlandele de flori și fructe care decorează simetric întregul registru superior al portalului.
III. Reapariția motivului în plastica sfârșitului de secol XIX
În afara celor două exemple descrise până acum, literatura de specialitate nu înregistrează existența altor reprezentări ale motivului din secolul al XVIII-lea. Chiar dacă au existat și altele, ele nu au transpus până în prezent, căzând pradă numeroaselor valuri de recalibrare estetică specifice secolului al XIX-lea.
Tot o schimbare pe palier estetic facilitează reîntoarcerea Omului Verde în plastica arhitecturală a orașului. A doua jumătate a secolului al XIX-lea, în special anii 1880, prilejuiesc o serie de transformări ale fațadelor clădirilor din cetate, schimbându-se atât repertoriul decorativ folosit, cât și funcțiunea clădirilor.
O deosebire a motivului din această perioadă, față de reprezentările baroce, constă atât în valoarea inferioară din punct de vedere plastic al elementului, cât și în rolul acestuia în ierarhia compozițională a fațadei. Dacă reprezentările de secol XVIII îl plasau în locuri importante din punct de vedere compozițional (bolțarul cheii de boltă, ancadramentul accesului), în cazul decorației de sfârșit de secol XIX acesta capătă un rol secundar. De dimensiuni mult mai mici, și mai simplist rezolvat, îl regăsim în cazul casei de pe Strada V. Alecsandri, nr. 4 în cadrul unui panou decorativ amplasat în lintoul golurilor ferestrelor de la nivelul primului etaj. Combinând tipul germinativ cu cel înfrunzit, elementul generează ghirlande florale care ornamentează întreg panoul disponibil.
O altă reprezentare de secol XIX a motivului o regăsim pe fațada Casei Dr. Menczer Rezső, construită după planurile arhitectului Karl Hart, între anii 1894-1895. Similar cazului din Cetate, și aici avem de-a face cu o reprezentare mixtă, subordonată plasticii generale a edificiului. Astfel, motivul rămâne unul pur vizual, dezvelit de substraturile sale simbolice. Amplasat în decorația inferioară a ancadramentelor ferestrelor de la nivelul etajului al doilea, de mici dimensiuni și integrat într-o compoziției eclectică de factură neo-barocă, mascaroanele rămân un element secundar, de detaliu.
Trebuie menționat faptul că ambele exemple prezentate la punctul II, au trecut prin procese ample de transformare (Vechiul Palat al Prefecturii - 1885/1886, respectiv Episcopia Romano-Catolică - 1889) exact în aceeași perioadă cu reapariția motivului în plastica decorativă a orașului. Presupunem că cele două momente nu sunt întâmplătoare, ci datorită proiectelor de restaurare motivul este redescoperit și începe a fi reutilizat. O altă ipoteză, mai puțin probabilă, presupune adaptarea ancadramentelor baroce de secol XVIII, și transformarea mascaronilor acestora în motivul Omului Verde.
IV. Momentul 1900
Al treilea episod al prezenței Omului Verde în scenografia urbană a orașului Timișoara are loc odată cu trecerea la noul secol. Anii 1900 aduc schimbări profunde la nivel mondial, pe multiple paliere. Orașul este pe deplin conectat la viața socială și culturală a Europei, astfel încât noile frământări de ordin social, cultural și filosofic își găsesc manifestări și pe plan local.
Din punct de vedere arhitectural, apariția noului stil al anilor 1900 se exprimă prin două canale: pe de-o parte prin aportul arhitecților străini, care vor proiecta în oraș o serie de clădiri monumentale, reprezentative pentru noul stil ( așa cum au fost Lipót Baumhorn, Tőry Emil, Ernő Foerk etc.); iar pe de altă parte prin școlirea arhitecților locali la marile școli de arhitectură din monarhia austro-ungară.
Noutatea în cazul acestei etape o reprezintă reîntregirea binomului formă-simbol, utilizarea Omului Verde în arhitectura anilor 1900 însemnând atât înțelegerea, cât și utilizarea sa simbolică. În Timișoara regăsim două manifestări ale noului stil: perioada florală, caracterizată de linii sinuoase, motive florale și vegetale abundende (1900-1908), precum și perioada geometrică, manifestată până la începutul războiului mondial (1909-1914). În acord cu principiile noului stil, cu diferențele specifice ale celor două etape, motivul Omului Verde devine un element important în repertoriul ornamental (delimitându-se astfel de vechile apariții punctuale în cadrul fațadelor), integrându-se într-un concept unitar.
O primă apariție în acest sens o regăsim în cazul Palatului Apelor. Într-o compoziției frecvent utilizată de către arhitectul Lipót Baumhorn, reprezentarea Omului Verde capătă un loc privilegiat în cadrul fațadei, acesta fiind amplasat în frontonul principal deasupra luminatorului. De tip “înfrunzit”, ornamentul face parte dintr-o compoziție elaborată, alături de ghirlande Secession, dar și elemente istoriciste. La nivelul întregului edificiu, elementul dialoghează cu alte ornamente zoomorfe, de inspirație marină.
Edificiul opus Palatului Apelor, alături de care definește poarta de intrare înspre cartierele Iosefin și Elisabetin, Palatul Franz Marschall este una dintre clădirile reprezentative ale primei etape a stilului anilor 1900 în oraș. Creație a arhitectului timișorean Martin Gemeinhart, clădirea se remarcă prin plastica fațadei, bogat ornamentată cu elemente vegetale și zoomorfe. Printre acestea regăsim și varianta “înfrunzită” a Omului Verde, în compoziții complexe, subordonate însă plasticii generale ale fațadei.
În apropierea celor două palate, în colțul nord-estic al pieței Plevnei, o rezervație recunoscută de arhitectură Art Nouveau, regăsim din nou motivul Omului Verde în cadrul aparatului de acces al casei Fogl Ernő. Aici, este prezent atât sub formă sculptată, pe montanții porții de lemn, cât și sub forma unor mascaroni amplasați în zona superioară a pilaștrilor, care flanchează accesul. Ambele reprezentări, ipostaze ale tipologiei înfrunzite, se remarcă prin evidențierea sub formă vegetală a bărbii. La nivel simbolic, pe lângă caracteristicile intrinsece ale motivului, acesta preia și rolul protector, apărând astfel atât accesul cât și totalitatea spațiilor clădirii.
Alte ipostaze ale motivului regăsim și pe fațadele Palatelor Bela Fiatska din Piața Alexandru Mocioni, în mici medalioane amplasate deasupra ferestrelor de la etajul al doilea. În acest caz motivul Omului Verde este angrenat într-un tablou mai vast, alături de reprezentările pomului vieții de la partea superioară a pilaștrilor, precum și cu panoul decorat al aticului, ornat cu motive florale și vegetale.
O reprezentare a tipului germinat a simbolului o regăsim pe Palatul Casei de Economii din Iosefin, în cadrul unei compoziții heraldice complexe: motivul Omului Verde încoronează un scut având reprezentate trei albine (simbol bancar), fiind susținut în sistem afrontat de doi heralzi prin prisma unor ghirlande supradimensionate. Compoziția, în altorelief, este utilizată frecvent de arhitectul Martin Gemeinhart, autor al edificiului.
Pregătind tranziția spre o etapă abstractizată, identificăm în cadrul clădirii proiectate de arhitectul Lipót Baumhorn la intersecția actualelor străzi Lucian Blaga și János Bolyai, reprezentări ale motivului având caracteristici atât a tipului înfrunzit, cât și a celei abstractizate.În acest caz, prezența motivului Omului Verde decorează consolele decorative de susținere ale balcoanelor într-o rezolvare plastică reușită, tipică vremii.
V. Modelul abstractizat
O abordare aparte o evocă o a treia tipologie a motivului pe care o întâlnim în plastica timișoreană, și anume varianta abstractizată a modelului. Păstrând tema și simbolul intact, ornamentul suferă deformări de ordin plastic, ori printr-o geometrizare masivă, ori prin utilizarea de noi forme (inclusiv zoomorfe), specifice arhitecturii anilor 1900.
Un astfel de exemplu întâlnim în cadrul fațadei Palatului Cazinoul Ținutulului de Sud (Délvidéki Caszino), operă a arhitectului budapestan Emil Töry. Acesta reinterpretează motivul într-un limbaj clar al stilului anilor 1900, creând scene compozite, extrem de dinamice, îndepărtându-se de reprezentarea clasică a motivului.
O compoziție târzie, din anul 1912, operă a arhitectului local Henrik Telkes, ne prezintă una dintre cele mai abstractizate apariții ale motivului din oraș. Într-o clădire ale cărei ornamente sunt expresie clară a etapei geometrizate a curentului Secession, decorațiunile sale antropomorfe sunt frecvent interpretate greșit de către literatura de specialitate ca fiind vorba de un mascaron cu limba scoasă. În realitate este o vorba de o interpretare geometrică a motivului Omului Verde, varianta germinată.
VI. Ultima apariție a Omului Verde în Timișoara
Fațada Mănăstirii Ordinului Salvatorienilor, imaginată de arhitectul Elemér Makkai, ne oferă poate singura reprezentare actuală a motivului în cadru ecleziastic: panouri decorative amplasate sub ferestrele de inspirație neogotică flanchează statuia mântuitorului. De tip “germinat”, reprezentarea capătă expresivități demonice, impresie intensificată de compoziția antagonică în relație cu statuia. Realizată în anul 1926, ansamblul mănăstirii prezintă ultima expunere a motivului Omului Verde în Timișoara.
VII. O clasificare locală
Pe baza celor prezentate anterior, propunem o clasificare a motivului Omului Verde în plastica arhitecturală din Timișoara cu următoarele trei ipostaze:**
a. Ipostaza înfrunzită - motivul prezintă transformări de tip vegetal, cel mai adesea în zona obrajilor și a gâtului. Deseori este reprezentat înconjurat de vegetație luxuriantă;
b. Ipostaza germinată - motivul este reprezentat precum un izvor vegetal, din gura acestuia germinând vrejuri sau ghirlande vegetale;
c. Ipostaza abstractizată - motivul suferă deformări de ordin plastic, putând lua diferite forme inclusiv zoomorfe, însă păstrând nealterată dimensiunea simbolică.
Din perspectivă temporară, identificăm patru etape ale motivului în scena locală:
I. Perioada barocă - motivul prezintă calități plastice și expresive superioare fără a prelua și funcția simbolică / prezintă importanță compozițională;
II. Perioada sfârșitului de secol XIX - motiv subordonat ierarhic/ apariții punctuale, de importanță redusă/ nu conține substratul simbolic;
III. Perioada anilor 1900 - motivul crește în importanță, primește importanță compozițională/ dimensiunea simbolică este înțeleasă și asumată;
IV. Perioada abstractizată - motivul suferă mari deformări de ordin plastic, însă păstrează dimensiunea simbolică/ compoziții elaborate geometrizate.
VIII. Epilog
Articolul de față reprezintă doar o introducere pe plan local a motivului Omului Verde în plastica arhitecturală a orașului Timișoara. Fără a avea pretenția de a fi realizat un studiu exhaustiv al temei, manifestăm satisfacția de a fi întocmit un prim studiu de expunere al motivului. Deloc abordată până acum de literatură de specialitate, tema Omului Verde prezintă promițătoare perspective de cercetări ulterioare.
* Prin sintagma “stilul anilor 1900” înțelegem totalitatea stilurilor din preajma anilor 1900, cu influențele naționale specifice: Art Nouveau, Jugendstil, Secession, Modernista, Liberty etc.).
** Clasificare personală, bazată pe cercetări personale și cunoașterea empirică a orașului.